Loc de întâlnire a absolvenţilor din promoţia 1975 a Liceului Militar "Dimitrie Cantemir" - Breaza; Pasiuni, hobby-uri, informaţii culturale şi nu numai, gânduri-amintiri din timpul şi spaţiul cantemirist...
(Colaj de texte eminesciene realizat de Miron Manega)
EXPLICATIO
Acest text nu este scris de mine. Este scris de Eminescu. Mie mi-a revenit doar onoarea de a-l fi recompus din fragmente, după parcurgerea textelor sale jurnalistice. Am făcut aceasta împotriva vocilor din ce în ce mai vehemente care afirmă că Eminescu este un produs expirat. A devenit la modă să spui că Mihai Eminescu nu mai este la modă. Am mai vrut să arăt, prin acest colaj, că Eminescu nu a fost doar poet şi gânditor, ci şi primul analist economic din istoria României. „Diagnosticele” şi analizele lui economice, publicate în perioada 1870-1889, sunt valabile şi astăzi. Cele de mai jos par inspirate din realitatea noastră. Mi-a uşurat munca – şi mulţumesc pe această cale autorului – cartea lui Radu Mihai Crişan (scriitor şi doctor în economie), „Eminescu interzis”, apărută la Editura Criterion Publishing. Textele colajului au fost extrase din publicaţiile Albina, Familia, Federaţiunea, Convorbiri Literare, Curierul de Iaşi (1870-1877), colecţia ziarului Timpul (1877-1883) şi din manuscrise publicate postum.
(Miron Manega)
CINE CONDUCE OPINIA PUBLICĂ
„De când lumea nu s-a văzut ca un popor să stea politiceşte sus şi economiceşte jos; amândouă ordinele de lucruri stau într-o legătură strânsă; civilizaţia economică e muma celei politice. Legile demagogiei sunt factice, traduse de pe texte străine, supte din deget, pe când ele ar trebui să fie, dacă nu codificarea datinei juridice, cel puţin dictate şi născute din necesităţi reale, imperios cerute de spiritul de echitate al poporului; nu reforme introduse în mod clandestin, necerute de nimenea sau vulgarizate ca o marfă nouă sau ca un nou spectacol.
Cea mai superficială socoteală din lume ar dovedi, îndestul, că puterea productivă a naţiei româneşti n-a crescut, n-a putut să crească în raport cu groaza de cheltuieli pe care le-au impus formele de civilizaţie străină, introduse cu grămada în ţara noastră… Clasele productive au dat îndărăt; proprietarii mari şi ţăranii au sărăcit; industria de casă şi meşteşugurile s-au stins cu desăvârşire – iar clasele improductive, oamenii ce încurcă două buchi pe hârtie şi aspiră a deveni deputaţi şi miniştri, advocaţii, s-au înmulţit cu asupră de măsură, dau tonul, conduc opinia publică.
LEGILE DEMAGOGIEI
Am admis legi străine în toată puterea cuvântului, care substituie, pretutindenea şi pururea, în locul noţiunilor naţie, ţară, român, noţiunea om, cetăţean al universului… Am creat o atmosferă publică pentru plante exotice, de care planta autohtonă moare… Azi avem cele mai înaintate instituţii liberale: control, suveranitatea poporului, consilii judeţene şi comunale. Stăm mai bine pentru aceasta? Nu, de zece ori mai rău, căci instituţiile noi nu se potriveau cu starea noastră de cultură, cu suma puterilor muncitoare de care dispunem, cu calitatea muncii noastre, încât trebuie să le sleim pe acestea pentru a întreţine aparatul costisitor al statului modern.
Dacă în timpul când ni se promitea domnia virtuţii, cineva ar fi prezis ceea ce are să se întâmple peste câţiva ani, desigur ar fi fost declarat proroc mincinos. Să fi zis cineva că cei ce promiteau economii vor spori bugetul cheltuielilor cu 40%; că cei ce combat funcţionarismul vor spori numărul posturilor cu sutele; că cei ce sunt pentru independenţa alegătorilor vor face pe funcţionar să atârne atât de mult de autorităţile supreme încât aceste mii de oameni să voteze conform comandei din Bucureşti; că se va specula averea statului la bursă; că se vor da 17 milioane pe drumul de fier Cernavodă-Chiustenge (Constanţa n.r.), care nu face nici cinci, şi că patru milioane din preţul de cumpărătură se va împărţi între membrii Adunărilor; că se va constata cumcă o seamă de judecători şi de administratori în România sunt tovarăşi de câştig ca bandiţii de codru. Dacă cineva ar fi prezis toate acestea lumea ar fi râs de dânsul şi totuşi nu numai acestea, ci multe altele s-au întâmplat şi se întâmplă zilnic, fără ca opiniunea publică să se mai poată irita măcar.
CORUPŢIA ŞI BUGETOFAGII
Cestiunea economică la noi nu e numai o cestiune a mişcării bunurilor; ea e mai adâncă, e socială şi morală. Fără muncă şi fără capitalizarea ei, adică fără economie, nu există libertate. Celui care n-are nimic şi nu ştie să se apuce de nici un meşteşug dă-i toate libertăţile posibile, tot rob e, robul nevoilor lui, robul celui dintâi care ţine o bucată de pâine în mână. Nu există alt izvor de avuţie decât sau munca, fie actuală, fie capitalizată, sau sustragerea, furtul. Când vedem milionari făcând avere fără muncă şi fără capital nu mai e îndoială că ceea ce au ei a pierdut cineva.
Mita e-n stare să pătrunză orişiunde în ţara aceasta, pentru mită capetele cele mai de sus ale administraţiei vând sângele şi averea unei generaţii… Oameni care au comis crime grave se plimbă pe strade, ocupă funcţiuni înalte, în loc de a-şi petrece viaţa la puşcărie… Funcţiunile publice sunt, adesea, în mâinile unor oameni stricaţi, loviţi de sentinţe judecătoreşti. Acei ce compun grosul acestei armate de flibustieri politici sunt bugetofagii, gheşeftarii de toată mâna, care, în schimbul foloaselor lor individuale, dau conducătorilor lor o supunere mai mult decât oarbă. Elemente economice nesănătoase, jucători la bursă şi întreprinzători şarlatani, se urcă, cu repejune, în clasele superioare ale societăţii omeneşti… Justiţia, subordonată politicii, a devenit o ficţiune. Spre exemplu: un om e implicat într-o mare afacere pe cât se poate de scandaloasă, care se denunţă. Acest om este menţinut în funcţie, dirijază însuşi cercetările făcute contra sa; partidul ţine morţiş a-l reabilita, alegându-l în Senat. Partidele, la noi, nu sunt partide de principii, ci de interese personale care calcă făgăduielile făcute naţiei în ajunul alegerilor şi trec, totuşi, drept reprezentanţi ai voinţei legale şi sincere a ţării… Cauza acestei organizări stricte e interesul bănesc, nu comunitatea de idei, organizare egală cu aceea a partidei ilustre Mafia şi Camorra, care miroase de departe a puşcărie.
MIZERIA ARTIFICIALĂ
Oare nu e caracteristic pentru tratamentul de care se bucură populaţiile noastre din partea administraţiei şi a fiscului când constatăm că, în acelaşi timp în care zeci de mii de străini imigrează în fiece an, românii, din contră, părăsesc ţara lor, ca şoarecii o corabie care arde, şi că emigrează? La noi mizeria e produsă, în mod artificial, prin introducerea unei organizaţii şi a unor legi străine, nepotrivite cu stadiul de dezvoltare economică a ţării, organizaţie care costă prea scump şi nu produce nimic. Aşa încât, departe de-a vedea existenţa statului asigurată prin cârma puternică şi prevăzătoare a tot ce poate produce naţia mai viguros, mai onest şi mai inteligent, suntem, din contră, avizaţi de-a aştepta siguranţa acestei existenţe de la pomana împrejurărilor externe, care să postuleze fiinţa statului român ca pe un fel de necesitate internaţională. Acea necesitate internaţională n-are nevoie de-a ţine seama de sentimentele noastre intime, ci numai de existenţa unui petec de pământ cvasineutru lângă Dunăre.
PERSPECTIVE
Vom avea de-acum înainte dominaţia banului internaţional, impusă de străini; libertatea de muncă şi tranzacţiuni; teoria de luptă pe picior în aparenţă egal, în realitate inegal. Şi, în această luptă învinge cel pentru care orice mijloc de câştig e bun. Urmare ei, capitalul, care ar trebui să fie şi să rămână ceea ce este prin natura lui, adică un rezultat al muncii şi, totodată, un instrument al ei, e, adesea, ca posesiune individuală, rezultatul unor uneltiri vinovate, a exploatării publicului prin întreprinderi hazardate şi fără trăinicie, a jocului de bursă, a minciunii.
Peste tot credinţele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare, ameninţă toată clădirea măreaţă a civilizaţiei creştine. Shakespeare cedează în faţa bufoneriilor şi dramelor de incest şi adulteriu, cancanul alungă pe Beethoven, ideile mari asfinţesc, zeii mor”.
SĂPTĂMÂNA FINANCIARĂ, 23/01/2009
Această carte apare prin graţia lui Dumnezeu…Plecăciuni Universului întrupat, familiei şi prietenilor
e-un grohotiş de lacrimi limanul către carevom asfinţi cu toţii - şi cântăreţ şi mim -suim de-o veşnicie un deal rotund de sareiar dincolo de dânsul - acelaşi deal suim.La Manchaşi strigătul lehuzei trezi stihuitorii- era când toamne sterpe frizau zădărnicia –se prăvăleau bezmetic striviţi sub roata moriiînsângeraţi poeţii sfidându-l pe Mesiacămaşa veşniciei o sfâşiem aiureaşi ne-nfruntăm în ţarcuri cu râsul ori cu lanceadar n-avem timp de veghe şi nu zărim secureaîn hohotul durerii ce suie din La Mancha.baltăsălbăticiţi în idealuri, noisfidăm de sus, iluminaţi şi goiacest adânc împodobit barbarcu suliţi albe jinduind la harde-atâta moarte şi tăcere multăstrigăm pierind şi nimeni nu ne-ascultăcă-n marea lumii baltă mai existăşi sufletul – o baltă mult mai tristă.eseninsuntem înalţi şi cristalini, în schimb(o aflu singur, nu mi-a spus-o taica)scâncim prin bolgii cocoşaţi de nimbun plâns ce face ţăndări balalaica.cadrilNu plânge, mamă. Am ucis aseară,eu, fiul tău, pe singurul tău fiu.Un călător a îngheţat în gară,stinge lumina, mamă, e târziu.Nu pot rămâne, am pierdut pariul,îl voi plăti regeşte, elegant,vezi, scapără zăpada şi pustiul,se strâmbă, mamă, Sfinxul la neant.Nu te aud, a început Cadrilul,frumosul dans pe care-l tot uităm,mireasa mea-şi divulgă-ncet profilul,mi-e frică, mamă. Mamă, îngheţăm!
Terpsihore este una dintre cele nouă muze, fiica lui Zeus şi Mnemosyne.
Numele ei provine din unirea cuvintelor greceşti τερπέω – „delectare” şi χoρός – „dans”. În epoca clasică era considerată muza dansului şi a muzicii de cor.
Terpsihore este menţionată de Hesiod, Pindar, Apollodorus, Apollonius Rhodius, Platon, Diodorus Siculus.
Trăim într-o lume care crede doar în comunicare şi limbaj. Tematica dansului în pictură, sculptură, grafică nu face altceva decât să comunice secvenţe de viaţă împlinite.
Dansul poate sugera atât prin cromatica sa, cât şi prin formă, dinamică, o gamă largă de trăiri sufleteşti şi senzaţii ce îşi au rezonanţe din cele mai îndepărtate timpuri şi până azi.
Dansul însumează armonia cu mişcarea şi creează... perechea. Esenţa dansului ca armonie în sens cromatic, în sens muzical, dar şi armonia corpului uman; dansul, văzut ca ritm, dinamism şi mişcare, dar şi poveste de viaţă...
MIRON MANEGA – Salonul refuzaţilor
Această carte apare prin graţia lui Dumnezeu…
Plecăciuni Universului întrupat, familiei şi prietenilor
povestea zăpezii Era o ţară-n care nu ningea... Cu oameni negri e povestea mea: Atît de negre lacrimi, şi de triste, Înăbuşeau în negrele batiste Încît, odată, un străin le-a zis (Avea străinu,-n braţe, un cais) C-ar fi de-ajuns o lacrimă de-a lor Să piară şi cais, şi călător! Ei l-au privit cu ochiul stins si tîmp, Dar cum strîngeau tăciunii de pe cîmp Şi timp n-aveau de vorbe - au tacut. Şi dus a fost străinul cel limbut. A mai trecut o noapte şi ceva. Şi-n ţara asta-n care nu ningea Nici barem printre gînduri,uneori, Veni pe lume un copil din flori... Era frumos copilul, ca un vis De nimeni povestit, de nimeni scris, Şi-atît de blînd, încît ţi se părea Că ochii lui imenşi, de peruzea, Te vindecau de triste şi de negre. Iar mai tîrziu, cînd mîinile-i alegre Şi-au înţeles menirea şi norocul Dezmeticind în colburi negre - jocul, Cercat-au el şi frigul, şi arsura, Şi mîngîierea ierbilor, şi zgura, Veşmîntul trist pe trupul de vestală, Pizmaşul mărăcine sub petală, Tăişul, lanţul, rugul şi cenuşa, Şi fulgul inefabil, şi cătuşa... Atît trudit-au gîndul lui să ştie Ce-i stins în rod, ce-i rodnic în pustie Şi-atît de tainic le-a deprins orîndul Că se-mbunau stihiile, urmîndu-l... Cum a crescut copilul, nu v-aş spune, Ar fi un cîntec negru - de tăciune! În zariştea posacă şi puţină El n-avea loc de propria lumină, Că-l urmăreau cu ură fără margini Locuitorii negrelor paragini Să-i interzică miinile şi visul Care trezeau în amintiri caisul Vestit cîndva de un străin limbut... Cerneau lumini în visul lui tăcut Peste pămintul părăsit de iezi; Lumini cu nume palid, de zăpezi. Şi visul lui era o piază-rea În ţara-n care nimeni nu visa, Căci mulţi l-au ascultat. Şi l-au crezut. Şi dorul de zăpezi de la-nceput Mocnea acum ascuns pe sub cenuşi. Şi paznici negri se-nmulţeau la uşi Cu jbilţuri groase încercînd să prindă, În laţul lor, vreun murmur de colindă... Dar cum, de la un timp, îi urmărea În truda lor, o pasăre de nea Şi de nesomn zăreau lunateci iezi, L-au prins pe visătorul de zăpezi Şi l-au legat, departe de lumină, Cu lanţuri grele, într-o fosta mină. L-au judecat apoi, grăbit, în taină, L-au condamnat să nu mai poarte haină, Să n-aibă drept la adăpost ori mas, La bună ziua sau la bun-rămas, La somnul cel obştesc, ori la vreun pat, Să poarte veşnic lesă cu stigmat, Să fie ars de viu pe metereze Vreun vis de va-ndrăzni să mai viseze... Lăsat să fie-n plata nimănui Cînd s-o dezice de zăpada lui! Iar cînd la temniţă s-au dus să-l vadă Găsit-au doar o mînă de zăpadă.
