ORIGINE NUME – ŞTEFAN

Cunoscute şi apreciate în toate zonele ţării noastre, Ştefan şi Ştefania au ca ascendenţă cuvântul grec „stephanos” care înseamnă „coroană”, „ghirlandă”, „cununa cu care se încununau învingătorii din luptă”, numele fiind atestat încă din epoca lui Pericle.

Atestarea lor ca nume de persoană (Stefanos) apare în operele celor mai cunoscuţi filosofi şi istorici ai greciei antice, ca Platon, Sofocle sau Tucidide, ai căror fii purtau acest nume. Aceasta demonstrează o dată în plus, dacă mai era nevoie, popularitatea acestui nume.

Ştefan devine, însă, mult mai cunoscut în epoca creştină, când este purtat şi impus de Arhidiaconul Ştefan, cel dintâi mucenic creştin. La început a fost folosit cu preponderenţă în Vestul Europei, fiind atestat în secolele XI-XIV în Franţa, unde este întâlnit sub formele de Stephania sau Ştefania.

De aici, va trece la slavi, unde va deveni foarte popular, mai ales datorită purtării sale de către fondatorul statului sârb, Ştefan Nemanja, în anul 1170. Pe această filieră slavă, numele vă pătrunde şi la români, formele curente fiind Ştefan şi Ştefania, care sunt îmbogăţite de o serie întreagă de alte derivate, cum ar fi Ştefănel, Ştefănică, Şteful, Şteflea, Ştefaniţă, Ştefănuţ, Ştefanei Fane, Fănel, Fanache, Ştefana, Fane Fana Fanea Fănel, Fănică/a Ştefu Ştefa Ştafea, Istvan, Işpan şi multe altele.

Nume de familie derivate: Ştefan, Ştefancu Ştefanache Ştefănescu, Aştefanei, Ştefăneşti.

Numele de Ştefan are echivalente în multe limbi europene:

Στέφανος (Stephanos, Stefanos) - greacă

Stephen, Steven (engleză)

Étienne, Estienne, Stéphane (franceză)

Stefano (italiană)

Estévan (portugheză)

Esteban (spaniolă)

Esteve (catalană)

Stephan, Steffen (germană)

Stefan (olandeză, germană, poloneză)

István (ungară)

Stiobhan (scoţiană)

Štefan (cehă, slovacă)

Steafán, Stiofan (irlandeză)

Kepano (hawaiană)

Sitiveni (tongană)

Степан, Стефан (ucraineană)

Степан (rusă, bulgară)

[…]

Enya - Christmas

Magie de iarnă

Holiday Magic

Christmas / Noel / Natal

Colinda

De sărbătorile Crăciunului, cel mai frumos obicei este colinda. Colindele sunt acele cântece cu care copiii, tinerii, sau vârstnicii întâmpina venirea lui Mântuitorului Iisus Hristos pe pământ. Aceste tradiţii s-au păstrat de pe timpul romanilor. Vechile petreceri păgâne de la începutul lui ianuarie, aşa-numitele calendae, s-au preschimbat, cu timpul, în sărbători creştine. Colindele de Crăciun povestesc întâmplări din viaţa zbuciumată a Mântuitorului, de la naştere şi până la răstignire.

Filologii sunt cu toţii de acord în privinţa etimologiei cuvântului: latinescul calendae, nume dat sărbătorilor păgâne de Anul Nou, când romanii le urau noroc şi fericire prietenilor lor, cu ocazia anului care începea. În timpul Calendelor lui Januariu, copiii romanilor umblau din casă în casă şi cântau imnuri. Datina latină a trecut, mai apoi, nu numai la romani, ci şi la celelalte naţii de sorginte romanică, precum şi la slavi. Se pune întrebarea următoare: cine a zămislit aceste nestemate, care au străbătut mileniile şi şi-au păstrat farmecul atâta timp?

Cele religioase de nuanţa creştină au fost create, desigur, de preoţii şi cântăreţii bisericeşti. Există o strânsă legătură între colindele cantate de Crăciun, Anul Nou, Florii sau Paşti şi muzică religioasă gregoriană ori bizantină. Muzica liturgica a influenţat colindele şi le-a desăvârşit.

Specialiştii în domeniu afirma că nici un popor din lume nu posedă o colecţie mai frumoasă şi variată de colinde precum poporul roman. Colindele interpretate de Corul Madrigal au uimit întreaga lume de la Apus la Răsărit.

În Franţa colindele se numesc „Chans de guete” sau „Noels”, în Italia – „Cantico di Natale”; în Spania – „Vilancieo de Noche buena”; în Portugalia – „Vilancico”, la aromani – „Culinda”, la vechii slavi – „Koleda”; la albanezi – „Colandra”, la lituanieni – „Kalendo”, la germani – „Kalende”.

OCTAVIAN PALER - GÂNDURI

- preluare însemnare (re-prelucrare) de pe altmarius (autor pps descult 007, re-prelucrare Johnny-M) -

E vremea colindelor... (2)

Colindă

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Colindele (sau colindurile) sunt nişte cântece tradiţionale româneşti, anume felicitări (urări) de tip epico-liric, având în general între 20 şi 60 de versuri. Colindele sunt legate de obiceiul colindatului, datină perpetuată din perioada precreştină Colindele nu trebuie confundate cu cântecele de stea, specifice sărbătorilor creştine de iarnă şi nici colindatul cu umblatul cu steaua. Colindele se cântă în preajma Crăciunului. Unele dintre ele au o sumedenie de variante şi versiuni, potrivit diferitelor regiuni şi graiuri.

„Foarte puţini oameni ştiu că de Crăciun, de fapt, ce se cântă nu sunt colinde ci cântece de stea, sunt creştine. Colindurile sunt alea rituale şi alea-s cele mai frumoase.” - Nicolae Covaci

„Colinde, colinde”

de Minai Eminescu

Colinde, colinde!

E vremea colindelor,

Căci gheaţa se-ntinde

Asemeni oglinzilor

Şi tremură brazii

Mişcând rămurelele,

Căci noaptea de azi-i

Când scânteie stelele.

Se bucură copiii,

Copiii şi fetele,

De dragul Mariei

Îşi piaptănă pletele.

De dragul Mariei

Ş-a Mântuitorului

Luceşte pe ceruri

O stea călătorului.

Origini

Iniţial, colindele aveau o funcţiune rituală, anume aceea de urare pentru fertilitate, rodire şi belşug. Acest obicei era legat fie de începutul anului agrar (adică de venirea primăverii), fie de sfârşitul său (toamna, la culegerea recoltei). Pe de altă parte, un scop des întâlnit al colindelor era acela de alungare a spiritelor rele şi de reîntâlnire cu cei plecaţi pe tărâmul celălalt. În acest sens, ele moştenesc funcţiunea sărbătorilor păgâne ale Saturnaliilor, Calendelor lui Ianuarie şi ale Dies natalia Solis Invicti. Peste timp, din semnificaţia iniţială a colindelor s-a păstrat doar atmosfera sărbătorească, de ceremonie, petreceri şi urări.

[…]

idem: Cronopedia, Timp şi spaţiu cantemirist, Altmarius, JohnnyEm Blog, În fuga amintirilor, Piramide